ignus - pagina parintelui ioan - arta & spiritualitate ortodoxa

MENIU

Pagina de start

 

 

 

 

 

TEXTE PUBLICATE

[ inapoi la indexul cu texte publicate ]

Pieptul romanului si pieptul Cuvantului
[ revista Renasterea, Renasterea, nr. 2, 2000, p. 8 ]

Se stie ca Martisorul inca mai este unul dintre cele mai raspandite obiceiuri de pe la noi. Il intalnim astazi, in mod paradoxal, mai mult pe la orase decat pe la sate, atat la cei ce cred cat si la cei ce nu cred in Dumnezeu, si el se reduce la a face pur si simplu un cadou in ziua de 1 sau de 8 martie. Insa acest cadou in vremurile noastre nu prea mai seamana cu vechiul martisor al romanilor, ci el este un obiect oarecare (poate fi chiar un autoturism sau o masina de spalat rufe), caruia, in cel mai fericit caz, i se leaga un snurulet rosu sau alb-rosu. Iar daca unii nu pot face un dar mai costisitor, cumpara atunci un mic obiect de artizanat numit martisor, pe care, inainte deja cu vreo doua saptamani, doritorii il pot gasi si alege de pe numeroasele tarabe din marile orase. Electia celor mai multi se pronunta pentru „martisoare” cat mai traznite, atat ca subiect, cat si ca realizare (daca se poate sa fie „ceva cu pene”) sau ca si colorit (de preferinta: turchiz, azuriu sau magenta „cu putin sclipici”).
Dar, totusi, de ce oferim noi astazi martisoare? De unde vine acest obicei si ce semnificatii poarta el? Ceea ce este aproape sigur e faptul ca foarte putini dintre cei ce zic ca daruiesc martisoare ar sti sa raspunda acestor intrebari.
Marele etnograf roman Simion Florea Marian a spus ca in cele mai multe parti din Bucovina si mai cu seama din Moldova, Muntenia si Dobrogea a fost datina ca parintii sa lege la 1 martie copiilor lor cate o moneda de argint ori de aur la gat sau la mana. Rostui punerii martisorului era ca acesta sa le poarte noroc in decursul anului, sa fie deplin sanatosi si curati ca argintul cu venirea primaverii si peste vara sa nu apuce a-i scutura frigurile. Punerea acestor mici podoabe, care de obicei se atarnau de o cordea compusa din doua fire rasucite de matasa rosie si alba, se intampla la 1 martie, dis-de-dimineata, pana nu rasarea soarele. Pruncii purtau martisorul 12 zile, iar dupa aceea il legau de ramura unui pom tanar. Si daca in acel an pomului ii mergea bine, se credea ca si copilului cu pricina ii va merge bine. Altii il purtau pana cand soseau berzele, iar atunci il aruncau dupa ele, zicand: „Na-ti negretele / Si da-mi albetele!”
In Muntenia era datina sa poarte martisor nu numai copiii cei mici, ci si fetele mari, ba chiar si o seama de neveste tinere. Pana la incheierea lunii martie unele dintre ele luau legatura martisorului si-o puneau pe un trandafir, iar cu banutul se cumpara vin, paine alba si cas, crezand ca fetei care a purtat martisorul si a implinit acestea ii va fi fata alba precum casul si rumena ca trandafirul si vinul (cf. Simion Florea Marian, Sarbatorile la romani; voi. 1, Fundatia Culturala Romana, Bucuresti, 1994, p. 312-317).
Acestea sunt cateva dintre datinile si credintele romanilor pe care le-a adunat Simion Florea Marian in privinta martisorului. Rezulta ca martisorul slujea celor ce-l purtau ca un fel de talisman. Dar Simion Florea Marian constata ca aceste obiceiuri au inceput a se pierde inca de pe vremea lui. Si-atunci, ce am mai putea spune noi acum... Nu e limpede ca facem ceva si nu stim ce facem, ca suntem robi ai formalismelor de tot felul si ca, pe zi ce trece, locul traditiei autentice este luat de manifestarile-kitsch? Si-asta nu se intampla de-o zi-doua, asa cum s-ar crede.
Despre acest fenomen am gasit facandu-se referiri intr-un text vechi de mai bine de o suta de ani, care mi se pare a fi foarte actual in ceea ce priveste problema ignorarii vechilor traditii. Iata cuprinsul lui:
„Astazi, cand societatea noastra, din romana ce era, s-a streinizat in toate obiceiurile ei, incat a ajuns a nu mai scrie, nici vorbi, nici gandi romaneste (...), in aceasta grozava babilonie de limbi si moravuri, am uitat toate traditiile vechi care impodobesc trecutul nostru. Asa, daca am intreba astazi pe oricine ce este un martisor, desigur ar da din umere, zicandu-ne: nu stiu!, caci nu numai obiceiul, daca insasi amintirea lui, insusi intelesul cuvantului s-a sters din memoria noastra.
Romancele din vremea trecuta nu stiau sa-si faca parul din negru alb si din alb negru, spre deraderea varstelor, nu cunosteau (...) puful si cocul spre deraderea formelor omenesti; ele se imbracau cu altite, isi spalau fata cu apa de izvor si urmau datinile si obiceiurile stramosesti; ele ciocneau oua rosii la Pasti, ascultau cantecele de stea la Craciun, colindele la Anul Nou si trimiteau martisori la 1 martie.
Astazi, gingasele degete ale damelor noastre nu mai indraznesc sa atinga ouale rosii, usile noastre se inchid cu ingrijire inaintea colindatorilor ce cuteaza sa ne calce pragul, iar martisorul nici se mai stie ce este. Sa scuturam dar noi pulberea uitarii de pe acest vechi si frumos obicei stramosesc.
Martisorul era un dar ce-si trimiteau romanii unul altuia in ziua de 1 martie. El consta intr-un banut de aur spanzurat de un gaitan de matasa impletit cu fire albe si rosii, pe care persoana ce-l primea in dar il purta la gat pana cand intalnea cea dintai roza inflorita, pe crengile careia depunea apoi darul primit. Banutul insemna imbelsugarea, firele albe si rosii ale gaitanului insemnau fata alba ca si crinul si rumena ca roza, iar ofranda facuta reginei florilor era o salutare poetica adresata primaverii. Asa aveau vechii romani obiceiul de a se ura in ziua de 1 martie!
Toate insa s-au sters de buretele asa-numitei civilizatiuni moderne care, in locul comorilor de intelepciuni si traditiuni stramosesti, n-a gasit altceva mai bun de pus in loc decat minciunile de la 1 aprilie, care si acestea, din cauza necontenitei indulciri a moravurilor noastre, au ajuns a se practica in toate zilele anului” (N. Gane, Incercari literare, Iasi, 1873, pp. 151-153).
Si daca totusi unii – poate chiar dintre cei umblati la biserica – ar spune ca aceste obiceiuri nu sunt decat niste „superstitii”, „sarbatori pagane” sau „credinte desarte”, si ca: sunt ele frumoase, dar unde e folosul lor duhovnicesc pentru crestinul de azi, acestora le-as spune, cu dragoste, sa nu se grabeasca prea tare cu judecatile. Deoarece chiar si aceasta mica podoaba poate fi pentru crestin un prilej de frumoasa amintire.
Sa ne gandim impreuna: unde este asezat martisorul? Vom raspunde: pe piept. Deci in apropierea coastelor. Si ce culori are acel snur asemenea unei suvite subtiri de apa? Vom raspunde: rosu si alb. In acest moment relatia simbolica dintre pieptul nostru si „pieptul Cuvantului”, dintre coasta noastra impodobita cu rosu si alb (chiar inaintea Postului Mare) si coasta Mantuitorului din care a iesit sange si apa (Ioan 19, 34), cred ca este evidenta si graitoare.
Iata cum, am zice in acest caz in mod surprinzator, traditia neamului nostru ne ofera un frumos prilej de a-L vedea pe Hristos in aproapele nostru.

[ inapoi la indexul cu texte publicate ]

 


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

www.ignus.ro