ignus - pagina parintelui ioan - arta & spiritualitate ortodoxa

MENIU

Pagina de start

 

 

 

 

 

TEXTE PUBLICATE

[ inapoi la indexul cu texte publicate ]

Pictorul: martor sau marturisitor?
Dialog cu criticul de arta Ramona Novicov despre pictura lui HORIA BERNEA
[ revista Renasterea, nr.9, 1999, pag.8 ]

Ioan Gînscã: As vrea de aceasta data sa aducem in discutie o expozitie mult asteptata de catre iubitorii de arta din Cluj. Este vorba despre expozitia pictorului Horia Bernea intitulata „Iconostas, coloane si peisaj”, deschisa publicului n perioada 10-30 iunie 1999 la Galeria Veche din Piata Unirii.
Imi amintesc ca am citit undeva ca pictura lui Horia Bernea impune o anumita asceza enuntiativa, ca, pentru nceput, dupa o simpla lectura a lucrarilor, ti vine intr'adevar sa spui despre ele doar lucruri deloc savante, banale, „neinteresante”. Totusi, v'am ruga sa ne dati cateva repere ale discursului sau plastic, deoarece cred ca despre pictura lui Horia Bernea se pot spune si lucruri „interesante”, care sa poata explica locul ei in contextul artei actuale.

Ramona Novicov: Pentru ca vorbim despre unul dintre cei mai semnificativi artisti ai artei contemporane, apelez in deschidere la o marturisire a pictorului: „Catva timp am aderat la o ostentatie. Ca orice neofit, exageram, desigur. Cand am descoperit importanta conventiilor, am pictat ani de zile pe suporturi patrate de aceleasi dimensiuni si un timp am restrans paleta la doua sau trei culori. Nu-mi mai dadeam voie (s. n.) sa pun nici pasta, ca sa nu existe grosime.”
Am recurs la aceasta marturisire pentru ca doresc sa orientez discutia noastra asupra unui aspect al artei lui Horia Bernea pe care il consider definitoriu pentru tipul sau de discurs plastic, si pe care expozitia deschisa acum la Cluj il subliniaza o data in plus. Ma refer la aspectul restrictiv, „ascetic”, al limbajului sau pictural, si care, in punctele sale de maxima intensitate, se apropie de rostirea apofatica. Altfel spus, Horia Bernea se pune deliberat si programatic intr'un amplasament riscant, specific acelei sensibile zone de hotar dintre ceea ce a invatat si stie foarte bine sa faca, si ceea ce pre-simte ca il cheama „dincolo” — dincolo de el insusi si de propria lui pictura.

I.G.: Tocmai despre aceasta pozitionare in echilibru precar la granita limbajului plastic as vrea sa vorbim acum.

R.N.: Sa staruim atunci asupra drumului sau negativ, cel ce duce impotriva picturii, in „rasparul” ei, si sa vorbim despre proiectarea sa dincolo de ceea ce inseamna frumusete plastica si bucurie de a picta, despre - si folosesc exact cuvintele lui Horia Bernea - „rolul marturisitor al imaginii”. Se simte mereu riscul - ispititor de altfel! - deliberat asumat, al alunecarii in zona anti-picturii, al „uratului”, al informalului, al incontrolabilului; Horia Bernea pare mereu aproape de gestul de a parasi pictura, ca forma suprema a iubirii ei. Se simte in pictura sa tentatia irepresibila a „apostaziei”. A parasi pictura, a o suspenda - pentru a putea trece dincolo de pragul ei. Si aceasta tentatie apare cu claritate intr'una din capodoperele sale, cea numita „Muzeul taranului Roman”. Aici, Horia Bernea picteaza ca „un zugrav” peretii, doar peretii, si ii face transparenti ca si „Praporii”. De fapt, ii transforma in Prapori. Suntem, acolo, partasii unei diaconii, vedem o pictura slujitoare.

I.G.: Sa revenim insa la pictura ca pictura: ce nseamna aceasta „parasire” a picturii in creatia artistului?

R.N.: Incepand cu ciclul „Praporilor”, continuand apoi cu cel al „Stalpului – Coloana” si al „.Iconostasului”, Horia Bernea circumscrie tot mai strans o pictura ce pare „caznita”, ca si cand ar fi fost facuta de cineva care pare ca o ia mereu de la capat, mereu uimit de fortele care anima si dau sens faptului de a picta. De la ciclul „Praporilor”, deci din anii '80, pictura sa nu mai are orgoliul sa numeasca ceva anume, sau sa se arate pe ea insasi, cu problemele si, mai ales, cu izbanzile ei. Ea castiga, in schimb, in umilitatea de a incercui o problema, de a-i da ocol, de a o adulmeca, fara a o epuiza, fara s'o atinga macar. El, Pictorul, renunta la atingere, la implinirea intru imagine, el plasmuieste insa un loc de asteptare si de intalnire, in care pictura insasi sa vrea sa se arate – si doar daca privitorul o merita.

I.G.: De aceea spune Andrei Plesu ca „Horia Bernea este unul dintre putinii pictori contemporani care stiu la ce e buna pictura, si anume ca ea nu e buna decat daca trimite dincolo de propriile ei limite”.

R.N.: Aceasta situare pe pragul dintre picturalitate si negatia picturalitatii, acest efort de „cumintire”, de renuntare la virtuozitate este relevant si in cele 6 tablouri expuse la Cluj. Lucrarile iau in „raspar” arta de a picta bine. Ele sunt incomode pentru noi, cei care mai stim, sau credem ca stim cum se daruie privirii o imagine si cat de seducatoare poate fi aceasta daruire. Privindu-i panzele expuse cu parcimonie, lucrari putine, dar „grele”, nevoind parca sa demonstreze nimic, doar sa semnaleze o anume realitate, dar de alt ordin decat cel pictural – privindu-i deci pictura, vedem un joc virtual infinit de texturi, de intalniri paradoxale ale unor voci picturale aproape incompatibile: toate culorile pamantului, toate pensulatiile, toate efectele, toate estompele, toate laviurile, toate impastarile...

I.G.: ... dar care toate tintesc sa se armonizeze intr'un singur semn plastic totalizator: la inceput praporul, acum coloana si iconostasul – acesti stalpi ai lumii dintre cer si pamant.

R.N.: Tocmai aici, in zona de trecere, in intervalul intre cele de sus si cele de jos. Aici e „acasa” pictura lui Horia Bernea, aici e mediul ei optim, aici isi cauta ea identitatea, tonul, sensul. Aici, pe „poarta cea ingusta”, intre precaritatea si splendoarea propriei ei conditii isi cauta ea, pictura, puterea de a fi slujitoare, si nu triumfatoare, tocmai pentru ca ar putea fi mult prea usor astfel.

[ inapoi la indexul cu texte publicate ]

 


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

www.ignus.ro