ignus - pagina parintelui ioan - arta & spiritualitate ortodoxa

MENIU

Pagina de start

 

 

 

 

 

TEXTE PUBLICATE

[ inapoi la indexul cu texte publicate ]

Expozitia Constantin Brancusi - dialog cu criticul de arta Ramona Novicov
[ revista Renasterea , nr. 6, 1999, p. 8 ]

In 5 mai 1999, la Muzeul National de Arta din Cluj s-a deschis – cu ceremonia cuvenita unui eveniment de exceptie – expozitia CONSTANTIN BRANCUSI.
Tocmai prin extrema reductie tematica a lucrarilor selectate (doar 4 piese, toate in bronz si toate lucrari de tinerete din colectia Muzeului National de Arta din Bucuresti), atentia se poate concentra pe un anume segment al creatiei brancusiene, foarte semnificativ pentru evolutia artei moderne.
Avand in vedere importanta expozitiei (deschisa pentru prima data la Cluj si in Transilvania, si, fapt aproape incredibil, pentru prima oara in ultimele 2 decenii in Romania), am realizat un dialog cu criticul de arta Ramona Novicov, pentru a puncta si nuanta prezenta lucrarilor marelui sculptor in cetatea noastra.

Ioan Gansca: Pentru inceput va intreb ce inseamna aceste 4 bronzuri pentru evolutia artei moderne si contemporane?

Ramona Novicov: Aceste sculpturi surprind exact momentul in care Brancusi se „rasuceste„ catre originile limbajului plastic printr-o despartire radicala si riscanta de arta vremii sale, de recunoscuta traditie clasica. In aforismele sale, el afirma explicit acest lucru: „Prefer sa creez aceste sculpturi si sa gresesc, decat sa nu gresesc si sa recreez pe Venus din Milo, caci Venus a mai fost creata o data si este, vai, insuportabil de batrana” (Constantin Zarnescu, Aforismele lui Brancusi, Ed. Scrisul Romanesc, Craiova, 1980, p. 143).
Prin piesa de maxim interes a expozitiei, Rugaciunea, ne plasam chiar la rascrucea artei moderne.

I. G.: in ce context ansamblul funerar de la Buzau este „nodul gordian” al sculpturii moderne?

R. N.: Contextul este semnificativ in masura in care el priveste chiar anii de formatie, de ucenicie, anii cei mai sensibili pentru trasarea unui drum artistic. El surprinde efortul lui Brancusi de a pune – cum spun Sfintii Parinti – „inceput bun”. Sapte ani au trebuit sa treaca de la patetismul unei expresivitati exacerbate la impersonalitalea si inexpresivitatea unei perfecte con-centrari launtrice. De Ia Laucoon si Ecorseu (1900-1901) pana la Rugaciunea, Sarutul si Cumintenia Pamantului (1907) se intinde un arc de timp in care sunt cuprinse si Capul de copil, si Portretul lui Nicolae Darascu, ambele lucrari datate 1906. Ele fac evident efortul de a pune in discutie limitele limbajului sculptural, efort aflat inca sub semnul lectiei lui Michelangelo si Rodin. Pentru ca Brancusi sa spuna: „Michelangelo nu a reusit sa se elibereze de turmentele-i intime. Eu ii reprosez dinamismul demoniac!”, el a trebuit sa treaca prin „scoala” sa, a acelui Michelangelo din Sclavii sau Pieta Rondanini, si a acelui Rodin din Umbra sau Balzac.
Revenind la bronzurile expuse la Muzeul de Arta din Cluj: Cap de copil si Bustul pictorului N. Darascu, in ambele lucrari suprafata sculpturala are valoare de „martor”; ea vorbeste despre forme tulburate in adanc, un fel de ecorsee ale unor stari interioare tensionate, cand „jupuita” este, de aceasta data, fiinta launtrica.
Bustului pictorului Darascu, in spirit rodinian, Brancusi ii sectioneaza bratul drept. Forma „mutilata” isi concentreaza violent forta expresiva catre interiorul ei. Nu modelul, ci forma in sine sufera „atacul” care o frange. „Suferinta” impactului este strict a formei sculpturale, nu a modelului. Aici e punctul in care lectia lui Rodin ia sfarsit. Mai departe Brancusi va merge singur.

I. G.: Acest fapt cred ca explica de ce Brancusi paraseste atelierul lui Rodin doar dupa trei luni. El se desparte astfel de arta europeana de esenta clasica, de la Renasterea secolului XV la Academismul secolului XIX. Brancusi va spune mai tarziu despre aceasta despartire: „Eu am sfarsit demult cu manipularea noroiului sau a lutului, in plastica. Si nu mai gasesc nici o vigoare si nici o maretie in argila. Am cautat piatra puternica si monolitica... Este cu totul imposibil ca sa exprimi astazi ceva real doar prin imitarea suprafetei exterioare. Ceea ce este real este numai esenta. Iar daca te apropii de esenta reala a lucrurilor, ajungi la simplitate” (p. 122).

R. N.: Apropierea de esenta reala a lucrurilor o va face abia atunci cand va plasmui Rugaciunea. Destinata unui monument funerar, lucrarea va lua la inceput infatisarea unei alegorii banale: o femeie ingenunchiata, drapata si inlacrimata. Brancusi realizeaza ridicolul ipostazei, o distruge si „pune inceput bun”.

I. G: Prin urmare, figura feminina renunta la tot ce ii este exterior: vesmant, podoabe, sentimente afisate ostentativ...

R. N.: Nudul redevine ipostaza inocentarii, a regasirii puritatii originare. Volumele se subtiaza, se alungesc, devin fusiforme, anihiland senzualitatea funciara a trupului feminin. Trupul se frange sub forma unei scari, devenind un intercesor intre cer si pamant, o rugaciune intrupata.
Ca si la Portretul lui N. Darascu, masa sculpturala e atacata neconcesiv, aparent ilogic, prin sectionarea bratului stang. E singurul punct in care se concentreaza toate tensiunile operei, domolite la suprafata.
Astfel, la Buzau, undeva la marginea lumii (acolo unde si-a gasit locul un alt artist roman de exceptie, Ion Andreescu), intre 1907-1909, se plasmuia pentru prima data in arta europeana moderna o sculptura ce tintea, cu o forta si coerenta extraordinara, limitele sculpturalitatii.

I. G.: Tot ce a urmat apoi a avut aerul unui gest absolut firesc; totul a intrat in fluenta si cadenta naturalitatii: Cumintenia Pamantului, Sarutul, Domnisoara Pogany...

R. N.: Cu acest ansamblu funerar (si conotatia e de o gravitate emblematica pentru opera lui Brancusi, trecand prin Sarutul si ajungand, in final, la ansamblul de la Targu-Jiu) incepe adevarata calatorie interioara, drumul initiatic catre claritate, catre geometriile pure ale arhetipurilor, drumul dintre „ordine si aventura”. „Calatoria, in realitate, se desfasoara in launtrul nostru " (p. 157).

I. G.: S-a spus despre Brancusi ca este „parintele sculpturii moderne”, iar pe de alta parte ca este „un capat de drum”, in sensul ca el ar fi foarte greu de continuat. Va intreb: Lectia lui Brancusi mai este luata azi in seama de noile generatii de sculptori? Si cand spun lectia lui Brancusi, ma refer la faptul ca pana sa ajunga un artist al simplificarii formelor, el s-a concentrat pe o foarte serioasa investigare nu numai a artei clasice, dar si a anatomiei. Credeti ca exista astazi un fel de uitare a lui Brancusi?

R. N.: Brancusi este un model exemplar si in opera, si in drumul spre opera. Caci, spune el, „nu putem sa il ajungem, niciodata pe Dumnezeu, insa curajul de a calatori inspre El ramane important” (p. 145). Lectia lui Brancusi e minunata, dar incomoda. Tenacitatea sa, vizionarismul sau, imensa sa truda de a scormoni la radacina lumii, reluarea obsesiva a temelor pana in clipa in care ele radiaza bucurie pura, toate acestea ne grabim sa le expediem pentru a ne arunca asupra rezultatelor, asupra certitudinilor. Riscul este pus intre paranteze pentru a nu umbri succesul total, imediat, neconditionat. Inainte de toate, marea lectie a lui Brancusi e inscrisa in chiar viata sa. Aceasta este, in primul rand, marea sa opera de arta. Finalitatea ei este etica, si abia pe urma estetica. Frumusetea e doar o consecinta a Adevarului.

I. G.: Am stat si eu, ca multi altii, intr-un sir lung pentru a putea vizita expozitia in ziua vernisajului. Am ramas uimit de un fapt: intrand in prima sala, in care sunt expuse fotografiile, lumea isi continua conversatia inceputa afara; dar cand am intrat cu totii in sala cu bronzuri, dintr-o data s-a facut liniste, se pasea cu o anume cuviinta, chiar cu religiozitate. De ce credeti ca s-a intamplat chiar asa?

R. N.: Toate lucrarile sale vorbesc despre o lume transfigurata, despre un urias efort de a transcende limitele opace, „mortale”, ale materiei, facut intru adevar. Intreaga sa opera sta la umbra cuvintelor ioaneice: „si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi!” (Ioan 8, 32).
A fost obsedat de regasirea unitatii originare a lumii, facuta in numele iubirii.
Sarutul este semnul unificarii tuturor contrariilor, dar, ca sa-l poata incarca cu o semnificatie totalizatoare, a practicat o necrutatoare asceza a formei, pana i-a gasit miezul adevarat. A avut o adanca evlavie fata de materia cu care lucra. A stiut sa astepte clipele revelatiei, dar nu oricum, ci in trezvie, in acea asteptare activa, cu speranta si bucurie si incredere totala.
„Caci ceea ce va daruiesc eu este bucurie curata. Contemplati lucrarile mele pana cand le vedeti. Cei aproape de Dumnezeu le-au vazut!” (p. 100).
Cred ca mesajul acesta este atat de puternic, incat am inteles si noi, atunci, printre lucrarile sale, ca „restul e tacere”.

[ inapoi la indexul cu texte publicate ]

 


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

www.ignus.ro